Psihopedagogia
speciala este stiinta cunoasterii dezvoltarii psihice pentru a realiza educatia
terapeutica adaptata prezentei si manifestarii unei forme de dizabilitate.
Aceasta este o stiinta de sinteza care
utilizeaza informatii din medicina, psihologie, pedagogie, sociologie,
asistenta sociala in studiul personalitatii si al activitatii psihice a
persoanelor cu diferite tipuri de deficiente sau a persoanelor aflate in
dificultate privind integrarea si relationarea lor cu oamenii si institutiile
comunitatii din care fac parte.
Deficienta
este pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei
structuri fiziologice, anatomice sau psihologice si desemneaza o stare de
anormalitate functionala, adesea cu semnificatie patologica, stabila sau de
lunga durata, care afecteaza capacitatea si calitatea procesului de adaptare si
integrare scolara si profesionala.
Incapacitatea este o pierdere, o
diminuare totala sau partiala a posibilitatilor fizice, locomotorii, mintale,
senzoriale, neuropsihice, consecinta a unei deficiente, care impiedica
efectuarea normala a unor activitati.
Consecintele in plan social ale
deficientei si ale incapacitatii, cu manifestari variabile in raport cu
gravitatea deficientei si cu exigentele mediului, sunt incluse in notiunea de
handicap.
Handicapul este asadar un dezavantaj
social, rezultat dintr-o deficienta sau incapacitate, care face ca persoana
deficienta sa suporte cu dificultate exigentele mediului in care traieste,
datorita barierelor culturale, fizice sau sociale care le impiedica accesul la
diferite activitati sau servicii sociale (disponibile, in conditii normale,
celor din jur).
De aici apar o serie de consecinte
atat asupra echilibrului psihic al persoanei respective, cat si asupra
relatiilor cu cei din jur. Acestea afecteaza puternic procesul dezvoltarii si
structurarii armonioase si echilibrate a personalitatii acesteia.
Rene Zazzo defineste handicapul de intelect astfel:
„debilitatea mintala este prima zona a insuficientei mintale – insuficienta relativa
la exigentele societatii, exigente variabile de la o societate la alta, de la o
varsta la alta – insuficienta, ai carei factori determinanti sunt biologici
(normali sau patologici) si cu efect ireversibil in stadiul actual al
cunostintelor”.
Ursula
Schiopu (1976) arata ca: in ceea ce priveste dezvoltarea psihica a copiilor cu
handicap de intelect, pot avea loc opriri sau chiar regresii datorate actiunii
unor factori tensionali sau de alta natura. Intarzierile dezvoltarii psihice
pot fi intarzieri de aparitie a unor conduite superioare, a unor conduite noi
sau intarzieri de dezvoltare psihica propriu zise.
Gheorghe Radu (1999) sublinia ca:
tulburari specifice ale procesului dezvoltarii la deficienti au loc pe diferite
segmente ale structurii personalitatii.
Orice deficienta are la baza o afectiune primara care da nastere unor
tulburari derivate, afectand mai ales functiile psihice complexe:
psihomotricitatea, limbajul, autoreglajul constient, autocontrolul etc.
Cu cat masurile de corectare vor fi
adoptate mai devreme, cu atat va creste eficienta acestora, mai ales in planul
prevenirii aparitiei si consolidarii fenomenelor negative.
Afectiunea primara la copiii cu
deficienta mintala se situeaza la
nivelul cortexului, fapt ce afecteaza capacitatea
analitico-sintetica cerebrala. Tulburarile
secundare apar la nivelul structurilor personalitatii, mai ales la nivelul
cognitiei superioare. Gandirea lor se caracterizeaza prin rigiditate, ca urmare
a afectarii dinamicii corticale, indeosebi a mobilitatii proceselor nervoase
superioare si a echilibrului dintre ele. Acesti copii prezinta incapacitate de
a depasi concretul nemijlocit, prin capacitatea redusa de transfer, de adaptare
la situatii noi, prin afectarea functiei semiotice si a capacitatii de
comunicare.
L.S.Vagotski (1971) subliniaza existenta
unei determinari reciproce intre tulburarile intelectuale ale deficientilor
mintal si cele din sfera afectivitatii, fapt ce trebuie avut in vedere atunci
cand elaboram masurile comensatorii.
Trasaturile de specificitate ale
evolutiei psihofizice ale copiilor cu dizabilitate mintala sunt urmatoarele:
Vascozitatea
genetica – se refera la incapacitatea subiectului de a se desprinde de
stadiile initiale ale dezvoltarii rationamentului, la incetinirea si chiar
stagnarea acestei dezvoltari, inainte ca stadiile sale superioare sa fi fost
atinse.
Notiunea
a fost introdusa de B.Inhelder care, pe baza teoriei lui J.Piaget
referitoare la geneza inteligentei,
arata ca, in timp ce la copilul normal, dezvoltarea se caracterizeaza prin
fluenta, dinamism si atingerea accelerata a maturitatii mintale, la debil
aceasta dezvoltare este anevoioasa, fluctuanta si neterminata. Gandirea
subiectului cu debilitate mintala prezinta o constructie operationala
incompleta, adica aceasta nu poate atinge stadiul operatiilor formale, nu poate
ajunge la rationamente abstracte fara sprijinul primului sistem de semnalizare
(senzorio-perceptiv), se opreste la nivelul operatiilor concrete. Apar astfel
dificultati in procesele gandirii in ceea ce priveste trecerea de la concret la
abstract, de la particular la general, compararea, clasificarea, aplicarea unor
reguli etc. Daca informatiile si instructiunile sunt prezentate numai prin
intermediul limbajului, fara materiale didactice concrete, copilul nu intelege.
In cazurile deficientei mintale severe si
profunde constructia operationala lipseste cu desavarsire.
Caracterul limitat al
zonei proximei dezvoltari. Zona proximei
dezvoltari este definta de L.S.Vagotski (1971) ca fiind diferenta dintre
nivelul rezolvarii unei sarcini, accesibila in conditiile sprijinirii de catre
adult si nivelul rezolvarii aceleiasi sarcini prin activitate independenta.
Acest concept se refera la perspectivele
copilului de a progresa spre etapa imediat urmatoare a dezvoltarii sale.
Copilul cu deficienta mintala se caracterizeaza atat prin capacitatea limitata de a se desprinde de
etapale anterioare ale dezvoltarii, cat si prin incapacitatea de face progrese
intr-un ritm sustinut spre zona proximei dezvoltari. Dezvoltarea deficientului
mintal ramane sub influenta puternica a fazelor parcurse anterior, in timp ce
dezvoltarea copilului normal este puternic orientata spre viitor. Deficienta mintala se caracterizeaza prin fragilitatea achizitiilor realizate in etapele
deja parcurse, prin regresii spre reactii si comportamente proprii stadiilor
anterioare si prin caracterul limitat al perspectivelor dezvoltarii in etapa
imediat urmatoare, deci prezinta o dinamica distorsionata a procesului
dezvoltarii.
Remarcam
faptul ca atat Inhelder prin vascozitatea genetica, cat si Vagotski prin
caracterul limitat al zonei proximei dezvoltari se refera de fapt la acelasi
fenomen privit din perspective diferite: primul autor pune accentul pe etapele
deja parcurse, in timp ce al doilea, pe etapele
viitoare ale dezvoltarii. Fenomenul la care ne referim este acela al
dezvoltarii intelectuale greoaie, incetinite, neterminate, lipsite de dinamism.
Heterocronia
dezvoltarii este un concept introdus de R. Zazzo care explica mecanismele
prin care deficientii mintal nu sunt numai intarziati in dezvolatre, ci si
dizarmionici in structura personalitatii lor. Heterocronia este expresia unor
inegalitati in ritmurile dezvoltarii diferitelor componente ale profilului
psihologic general al deficientilor mintal, manifestate pe fondul unor
intarzieri globale mai mult sau mai putin accentuate. R. Zazzo considera ca acest fenomen
reprezinta in acelasi timp si un deficit de organizare intelectuala. E. Verza (1973) arata ca heterocronia se
refera si la o dereglare accentuata a raportului normal dintre activitatea
practica si conduita verbala, reglajul verbal fiind mai putin eficient decat la
copilul normal si manifestandu-se inegal
in diferite momente, la acelasi individ.
Eterogenitatea
explica proportia inversa dintre eterogenitatea aptitudinilor si nivelul global
mediu al deficientilor mintal. Aceasta se poate explica printr-o relativa
independenta a unor aptitudini in raport cu inteligenta .
Inertia
oligofrenica este reprezentata de rigiditatea reactiilor adaptative si
comportamentale, adecvarea insuficienta a acestor reactii la schimbarile
produse in mediul inconjurator. Ghe.
Radu (1999) arata ca apar si manifestari de reactii precipitate, insuficient
supuse controlului constient, care isi gasesc explicatia in stagnarea, peste
limitele necesare, a unor focare de excitatie in scoarta cerebrala.
V.
I. Lubovski arata ca inertia patologica la deficientii mintal se manifesta
printr-o accentuata instabilitate a noilor legaturi temporare, alunecand
frecvent spre sistemele construite anterior, cel mai putin stabile fiind
reactiile formate prin explicatie verbala.
Aceasta
teorie se apropie de abordarea lui Inhelder referitoare la vascozitatea
genetica. Putem concluziona, dupa cum remarca Ghe. Radu (1999) ca inertia
patologica sau oligofrenica si vascozitatea genetica reprezinta, de fapt,
manifestari, in planuri diferite, ale aceluiasi fenomen: rigiditatea vietii
psihice, in general. Vascozitatea genetica este o inertie patologica a
dezvoltarii, iar inertia patologica poate fi privita ca o vascozitate a
reactiilor.
La
deficientii mintal se observa o dereglare a activitatii corticale, o diminuare
a fortei proceselor nervoase fundamentale: excitatia si inhibitia, precum si dereglarea
echilibrului dintre aceste procese.
Inertia
accentuata a proceselor nervoase superioare si a limbajului – copilul nu
poate asimila un vocabular nuantat, se exprima in cuvinte putine, redundant,
greoi, cu fraze stereotipice.
Incapacitatea
concentrarii atentiei asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor din jur
– individul nu-si poate concentra atentia asupra a ceea ce i se explica.
Incapacitatea
de a organiza, in mod eficient, elementele unei sarcini de lucru se refera
la dificultatile intampinate in elaborarea unor secvente practice de lucru in
scopul obtinerii unei finalitati precise sau a unui produs finit, fara o
indrumare permanenta din partea unui mentor.
Rigiditatea
la nivelul scoartei cerebrale determina mentinerea rigida a ipotezei
initiale, chiar daca aceasta este in discordanta cu stimulii din exterior. La
copiii cu deficienta mintala constructia si consolidarea datelor se fac in
cadrul unor limite rigide, sinteza se elaboreaza greoi sau deloc. Prin urmare,
acestia percep cu intarziere schimbarile activitatii in functie de
particularitatile situatiei.
Fragilitatea
constructiei personalitatii si infantilismul comportamental pot conduce la
maniferstari de impulsivitate, agresivitate, credulitate,sau de izolare, teama, neincredere. Deficientul
mintal prezinta o anumita rigiditate a conduitei, de unde o serie de probleme
in relatia cu persoanele din jur.
Constantin
Paunescu (1976) arata ca: psihologia si pedagogia deficientilor nu are ca
obiect maladia mintala, ci personalitatea integratoare. Punctul de pornire al
acestor discipline este psihicul uman. Organizarea personalitatii reprezinta un
camp de forte dominat de jocul de intensitate intre normal si patologic.
Deficienta
mintala, in acceptiunea acestui autor, este o maladie neevolutiva, rezultatul
unei patogenii, care determina o organizare anormala, anormalitatea nefiind
relationata cu o norma de comportare, ci cu legile de organizare ale persoanei.
Esenta
normalului nu este norma comportamentala medie, ci un rezultat al gradului de
adecvare a raspunsului integrativ la solicitarea integratoare.
Copilul cu deficienta mintala este un traumatizat datorita faptului ca deficienta sa primara capata
valente patologice in propria sa constiinta. Pentru sine, deficientul nu se
poate identifica cu nedeficientul decat partial. De aici o stare de tensiune
intrapsihica permanenta care genereaza procesul traumatizant.
Din
punct de vedere pedagogic, dupa cum arata Ghe. Radu (1999), metodologia
activitatilor de invatare desfasurate cu scolarii cu handicap mintal, ar trebui
sa se axeze pe:
- cunoasterea
profunda a caracteristicilor de specificitate ale acestor scolari, rezultate
din dereglarea mecanismelor intelectuale, tulburarile afectiv-volitionale si
actional-comportamentale, profilul psihologic heterocronic.
Pe aceste elemente trebuie intemeiata
desfasurarea procesului instructiv-educativ si terapeutic compensator.
-elaborarea unor modele de lucru care sa
asigure temeinicia activitatii scolare si operarea cu materialul de invatat, actionand
in zona proximei dezvoltari si fiind sistematic supus influentei terapeutice.
Din punct de vedere social, au o mare
importanta urmatoarele aspecte:
-insertia bio-psiho-socio-culturala a
persoanei in realitatea aflata in permanenta schimbare
-actiuni de prevenire si combatere a
manifestarilor de inadaptare sociala
-promovarea si sustinerea unor politici
coerente si flexibile, precum si organizarea unor servicii eficiente pentru
protectia si asistenta sociala a persoanelor aflate in dificultate
-informarea opiniei publice cu privire la
responsabilitatea civica a membrilor comunitatii fata de persoanele aflate in
dificultate, precum si posibilitatile de valorificare a potentialului acestor
persoane in folosul comunitatii.
BIBLIOGRAFIE
1.
PAUNESCU CONSTANTIN, Deficienta mintala si procesul invatarii,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976
2. RADU GHEORGHE, Psihopedagogia dezvoltarii scolarilor cu
handicap, Editura Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 1999
3.
VERZA FLORIN EMIL, Introducere in psihopedagogia speciala si in asistenta sociala,
Editura Fundatiei Humanitas, 2002
4.
VERZA EMIL, Psihopedagogia speciala, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994
6. https://www.google.ro/search?q=imagini+ale+creierului+cu+emisferele+sale&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjj78TG64_UAhUD7RQKHbUaBxcQ_AUICigB&biw=1366&bih=662#tbm=isch&q=disfunctii+ale+creierului
7. https://www.google.ro/search?q=imagini+ale+creierului+cu+emisferele+sale&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwj0-ffr7Y_UAhVMkRQKHb_mA_QQ_AUICigB&biw=1366&bih=662
Comentarii
Trimiteți un comentariu